Aici este casa mea

K_d_VIS 

 sau

KRETZULESCU – O SCOALA DE VIS

NICULAE  ANDREEA IULIA

GUTĂ MARIA STELIANA

ARGHIR MIHAI

RAȘU GIULIA ALINA

Prof. coord. MOISE LUMINITA, CRISTEA RUXANDRA

Cine nu si-ar dori o școală de vis ?

Școala este casa noastră și de aceea ne gândim cum  acest spatiu ar putea deveni  unul de vis. In cadrul proiectului K_d_VIS noi, elevii,  am fost  coordonați de către profesorii școlii și de arhitecti ai Fundației "De-a ARHITECTURA" pentru a  depista probleme legate de spațiul urban ale comunității școlare din care facem parte și am căutat soluții de rezolvare a acestora.

Multumim doamnelor arhitect Mina Sava, Vera Marin si Monica Lazarica !

Anul acesta am pus piatra de temelie a unei colaborări în care frumusetea și prețiozitatea și-au gasit loc, misterul a fost căutat și partial descifrat, s-au gasit ecuațiile perfecte ale unor relații și, asa cum dăinuie de-a lungul timpului piramidele și surprind cercetătorii cu noi valențe, căutam și noi formele perfecte ale îmbinărilor armonioase dintre clădirile sșcolii noastre, dar și dintre oamenii care vin aici.

Timp de câteva luni ne-am întâlnit, am discutat  aspecte legate de stilul architectural al liceui, de istoria lui, atât punctele forte, cât și cele slabe. După ce am pus cap la cap toate ideeile și nevoile noastre, am   realizat macheta liceului pentru a prezenta ulterior solutiile gasite de noi.

Propunerile noastre sunt :

Ne dorim să facem mult mai accesibilă și mai rapidă trecerea dintre corpurile liceului prin crearea unor pasarele de acces. Acestea vor unii corpurile B si C. Prima pasarela va face legatura intre terenul de sport de pe acoperisul corpului B și grădina de relaxare de pe acoperisul corpului C, iar cea de-a doua pasarelă va face legătura între parterele corpurilor

Noi ne-am gandit ca am putea folosi acoperisului de pe corpul B intr-un mod util. Am avea nevoie de mici reparații și  propunem amenajarea pe acest acoperis a unui teren de sport ( de baschet/volei ).

Acoperisul de pe corpul C necesită si el reparații. Ne-am gândit că el poate fi  locul ideal pentru o  grădină, spațiile  verzi pe clădiri fiind soluții nu doar estetice ci și de natura economică imbunătățind calitățile energetice ale unei clădiri. Si apoi sa nu uităm de contribuțiile aduse în combaterea poluarii unei mari metropole.

curtea exterioară poate deveni atelierul de exprimare a coeziunii colectivului unei clase  și o exprimarea a valențelor artistice. Ne propunem ca, dupa mici reparații,  generațiile care trec prin liceu să-și lase amprenta pe “Aleea  amintirilor ”. Luând exemplu de la partenerii nostri din Portugalia am decis în cadrul proiectului să transformam curtea într-un mozaic construit de fiecare clasa in parte. Foișoare și spații verzi accesibile elevilor  vor completa proiectul nostru.

Inovarea continuă prin abordarea  interdisciplinară a domeniilor știință, tehnologie, inginerie și matematică  -cunoscuta sub acronimul STEM- bazată pe aplicații conectate la lumea reală se transformă în proiectul nostru prin adăugarea în ecuație a  Artei  în STEAM .

Toate acestea pentru că ne pasă de mediul în care trăim si este în puterea noastra sa-l transformăm.

Pentru o școala de vis !

Perșa  Alexandra Tatiana

Clasa a VII-a A

Școala Gimnazială nr. 149

Prof.coord. Trăistaru Luciana-Denisa

Casă!... Dulce casă...

-      călătorie în trecut -

       Într-un sătuc bine ascuns pe Valea Jiului, printre ramurile noduroase ale stejarilor se află o casă din lemn, sărăcăcioasă ce-i drept, dar frumoasă. De ce?... Pentru că aici aveam unde să zburd și nu duceam, copil fiind, grija zilei de mâine. Aici am petrecut anii copilăriei, apoi m-am măritat și am lăsat  în urmă cea mai frumoasă perioadă a vietii: copilăria.

      Această ruptură mă doare mult, dar, atunci când sunt necăjită, îmi place să mă refugiez aici, în sătucul ascuns pe Valea Jiului și în leagănul etern al copilăriei. Ajunsă în dreptul casei, dau să intru pe poarta din lemn.... Parcă aud glasul copiilor împletindu-se cu susurul vesel al pârâului, ce acum domină tot satul.

     Casa, altădată îngrijită  de mămuca, acum este acoperită de pânze de păianjeni ce lucesc în soare... acolo unde odată  atârnau florile roșii îngrijite de ... mama.

    Cu greu poți ajunge în odăile unde paturile erau aranjate, iar deasupra, pe laviță, se aflau  pături lucrate de mâinile neobosite ale mămuchii. Ca prin vis... îmi aduc aminte cum mama stătea pe pat și îmi spunea povești în  timp ce le  alăpta pe surorile mai mici.   Măsuța neagră, unde îmi făceam temele alături de frații mei, incă mai păstrează parfumul acelui timp, iar icoana, care veghează asupra ei, infățișează chipul sfânt al Maicii Domnului. Aceasta îmi aduce aminte de primii ani ai vieții, când mama mă învăța prima mea rugăciune - ”Înger, îngerașul meu”.

    Mă apropii de bucătărioara de vară... plutește, încă, în aerul reavăn mirosul mâncării proaspete și calde ce ne aștepta pe masă când veneam de la școală.

    În curtea plină de flori, insecte și multe animale, noi copiii ne luam cu joaca. Îmi amintesc că, de fiecare dată, îi culegeam mamei flori, pe care i le dăruiam din  sufletul  meu de copil nevinovat.

    Cu greu mă  despart de această casă, pe care nu o voi uita niciodată, iar amintirile de aici le voi păstra pentru totdeauna.   

Școala  Gimnazială nr. 81 

Acasă îmi e locul

       Cand rostesc cuvantul ,,acasî” imi imaginez mii de fluturi multicolori și mici ce roiesc în jurul meu și ce  asteaptă să mă poarte pe aripile lor direct unde îmi este locul. Acasă nu este doar un simplu adverb de loc. Pentru mine  este  cea mai de pret parte de vorbire pe care o cunosc, fiindcă doar ea mă face să tresar, să mă emoționez, să îmi amintesc că trebuie să mă intorc din  parc cu prietenii.

      Și când aud acest cuvânt nu mă gândesc doar la căminul în care dorm, în care îmi fac lecțiile și în care obișnuiam să lenevesc pe timp de vară…nu ! El este mult mai complex, defapt este un cristal cu mii de fațete încă nedescoperite de unii, este de o complexitate inimaginabilă, mă poartă mereu mai departe, și mai departe…

      Și reflectez: acum unde scriu sunt acasă, unde mănanc, dorm și învăț, aici e acasă, însă conștiința-mi învolburată nu îmi dă pace și mă întreabă : « Esti sigură că doar aici ? »

Mă cutremur pentru  o secundă la întrebare, dar peste puțin îmi revin și realizez că acasă  e mult mai mult de atât, e București, orașul meu natal, e România, țara cea mai frumoasă de pe  pămant pentru mine, ce ocupă locul special pe care îl merită în inima mea.

      Și-acum îmi pot aminti noaptea furtunoasă de iunie, când stăteam ghemuită pe bancheta din spate a mașinii, părăsind Austria, fiind nerabdătoare să îmi îmbrațisez din nou plaiurile. Cât dor mi-a fost de ea, cu atâta ardoare tânjeam dupa orașelul luminat în noapte și micutul meu bloc de patru etaje, în care totul este atât de confortabil. Cu fiecare minut în mașina, tot mai mare îmi era dorinta de reîntoarcere, de căldura căminului în care   m-am născut și în care inima mea bate. Abia asteptam să se termine ploaia și ca o eliberare, un strigăt nebun al picăturilor să sosesc ACASA. Inima ta va fi mereu acasă, nu se va sfii și nu se va ascunde de rădacini, le va uda pe zi ce trece tot mai mult și legătura  va deveni tot mai rezistentă.

   Casa, Bucuresti, Romania,…atât de dragi îmi sunteti încat îmi vine să vă iau cu mine peste tot, să nu vă mai dau drumul, să șed la brațul vostru cald, ce mereu mă va lua și niciodata nu mă va părăsi.

                                                                  ALDEA IULIA

                                                                  Scoala  Gimnazială nr. 81 

Aici este casa mea

                                                                         Breazu Radu

                                                                     Scoala Gimnazială Nr. 81

   România este țara în care m-am născut, locuiesc în continuare și voi sta pentru totdeauna. 

Aici este casa mea - Fîntîneru Francesca si Teodorescu Ana-Maria

"ACASA" in sectorul 3 - clasa aXa G SSCNK

Prezentarea sectorului 3

Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny,,

Triumful supraviețuirii

          Pe când copil eram și văile cutreieram, ședeam pe blândele vârfuri ale ierbii ce mâ mângâiau odată cu adierea vântului. Pe genunchii prăfuiți îmi deschideam cartea și citeam, şi citeam…
„Moartea căprioarei”  de Nicolae Labiș. Nu era o simplă poezie, ci o adevărată luptă pentru supraviețuire.
        Cât de ușor ne este unora să respirăm, cu câtă lejeritate trecem prin viață, iar unele persoane, nu doar simple buruieni ale societății , se zbat să sălășluiască într-o primăvară eternă.
        Eram atât de prinsă în firul plin de sentimente al poeziei, încât nici ploaia, nici vântul și niciun alt fenomen  al naturii nu mă putea distrage!  ,,Ea trăiește într-o altă lume” , spunea mama.  Așa era, cine vrea sa trăiască aici pe pământ?

       Doar citind, scriind si visând ne putem detașa de acest univers necruțător… este singurul mod în care fericirea există fără niciun preț. Numai cel ce vrea să descopere poate să biruiască, vrei să cunoști lucrurile, aproprie-te, vrei să îți placă, stai departe! E dureros, e misterios, dar din greșelile altora învățăm.   Dacă râdem de greșelile noastre ne lungim viața, daca râdem de greșelile altora ne-o scurtăm!
       Copilăria e drum către cunoaștere, iar cunoașterea e uneori tristețe. Un mod de a sensibiliza oamenii este să-i înduioșezi, profund!!! Trebuie să seci fiecare picătură de bunătate, să ajungi în punctul în care ei își dezvăluie adevărata suprafață.

        Poezia aceasta a făcut ceea ce fac albinele cu florile, m-a metamorfozat, mi-a deschis ochii despre adevărata viață. În munții Carpați un baiat pleacă în căutarea hranei cu tatăl său, printre târșuri, brazi răutăcioși și focuri ce dansau „sălbatice, satanice jocuri”. Setea îi incolțea, foamea îi năruia, toate nevoile omenești strigau într-un abis al sărăciei. ,,Pășeam ca pe-o altă Planetă, imensă, străină și grea”.  Așteptau într-un loc unde mai exista o șansă de adăpare pentru căprioare.
         Sensibilitatea cu care feciorul spune ”Mă simt legat prin sete de vietatea ce va muri. La ceas oprit de lege și de datini” ne influențează, ne dezgheață sufletul; deși jertfirea caprioarei era vitală, copilul suferea în tăcere pentru ce va cuteza tatăl său.
         ”Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, /Frumoasă jertfă a pădurii mele!”; ”…cum doream pentru-întâia oară /Bătaia puștii tatii să dea greș!”. Intrăm în sufletul lui şi observăm câtă bunătate trăiește în interiorul unui copil pur și nevinovat.
         Rănită, căprioara căzuse în genunchi, a ridicat capul și l-a clătinat spre stele, și viața ei s-a scurs spre văile târzii.  Copilul i-a închis ochii umbroși şi-a tresărit când tatăl său a strigat: ”-Avem carne!”
 Odată cu sacrificiul vieții firavei făpturi, sufletul lui s-a frânt, şi-ar dori să-l ierte căprioara, să-l ierte...  focul era înalt, iar codrul, „ce adânc”...; plângea, ce gândea tatăl sau? ”Mănânc și plâng. Mănânc!” Moartea căprioarei e moartea inocenţei...

Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny”,Balcă Alexandra, clasa a XI-a G

Fericirea ta  -  zâmbetul ei

        Ce e de fapt fericirea? Oare ea chiar există? Fericirea este atunci când eşti copil şi primeşti o bomboană? Când faci primii paşi? Atunci când creşti? Când reuşeşi să percepi mai multe lucruri? Fericirea este atunci când razele soarelui ţi se aştern pe obraji? Când te îndrăgosteşti? Când îţi întemeiezi propria familie? Când ai un copil? Oare câţi oameni au cunoscut fericirea? Câţi oameni chiar sunt fericiţi că trăiesc?

Personal, nu mă consider o persoană împlinită. Am multe, dar de fapt nu am nimic. Plâng zi de zi, dar cu toate acestea zâmbesc. Mereu pe chipul meu se poate citi fericirea, doar dintr-un banal zâmbet, însă aparenţele, de cele mai multe ori înşeală. Am ajuns la o vârstă la care deja ar trebui să îmi croiesc un drum spre viitor, la care ar trebui să simt iubirea, să mă bucur, să zâmbesc zi şi noapte, însă nu este aşa. Ziua, de cele mai multe ori, folosesc o mască. Acea mască emană bucurie. Zâmbeşte. Este tot ceea ce îmi trebuie ca să îmi ascund toata suferinţa pe care o port.

         Nu aş fi găsit această mască fără ajutorul ei, al mamei mele. Ea este eroina mea. De-a lungul anilor, trecând prin greutăţile vieţii, ea m-a învăţat că indiferent dacă înving sau sunt învinsă, trebuie să plec cu capul sus. Fiecare greşeală este o învăţătură. Aşa că trebuie să zâmbeşti - indiferent de situaţie.

        Nichita Stănescu, un mare scriitor, poet şi eseist român, născut în luna martie a anului 1933, aparţinând temporal, structural şi formal poeziei moderniste şi laureat al Premiului Herder, spune în poezia lui, "Cea mai scumpă de pe lume" , că pentru orice fiinţă mama este cea mai importantă. Într-adevăr, autorul este realist, spunând că "Firul cepii-a zis de cepe", evidenţiind astfel, că nu doar oamenii sau animalele consideră că mama este cea mai scumpă, ci orice lucru de pe această planetă consideră că mama este cea mai importantă. Citind această poezie din nou şi din nou, am realizat adevărata însemnătate a acesteia, dragostea nemărginită pe care orice lucru micuţ i-o poartă mamei.

        Îmi iubesc nespus de mult mama. Este cea care m-a educat, cea care m-a crescut, cu greu, însă mi-a oferit orice aveam nevoie. Un bun prieten, cântăreţ de meserie, a compus o melodie special pentru mama lui. Este un lucru minunat. În prima strofă, Cosmin îşi arată mulţumirea faţă de mama lui, care l-a ajutat întotdeauna, fiindu-i aproape. Copil fiind, nu îţi poţi răsplăti mama cu altceva în afară de "ascultare şi iubire".  Refrenul acestei melodii reflectă dragostea mamei, care îşi iartă copilul indiferent de problemele pe care i le creează. Iubirea către mama este necondiţionată, niciodată nu vei uita de mama ta, de felul în care te-a crescut, de educaţia primită de la aceasta şi de învăţăturile despre viaţă. În cea de a doua strofă, în continuare domină mulţumirea faţă de fiinţa iubită, spunând despre lecţiile de viaţă primite, despre impulsurile date de aceasta pentru a merge înainte. Cosmin îi promite mamei că îi va fi alături la bătrâneţe şi va avea grijă de ea. El şi-ar dori să poată schimba versurile în stări, astfel mama lui ar putea simţi adevărata dragoste pe care i-o poartă. Certitudinea că mama îşi va ajuta copilul indiferent de necazurile pe care aceasta le are, mulţumindu-i încă o dată mamei spunându-i că o iubeşte, încheie a doua strofă a cântecului.

        Am fost foarte bucuroasă că am avut ocazia să îi ascult melodia lui Cosmin. Aceasta mi-a demonstrat încă o dată că nimic nu se poate compara cu dragostea de mamă, iubirea şi mulţumirea pentru aceasta fiind necondiţionate. Mama nu te va abandona niciodată, îţi va fi cea mai bună prietenă şi te va învăţa cum să treci peste orice problemă. Aşa este mama mea. Îmi este alături, m-a ajutat să descopăr acea mască pe care fiecare om ar trebui să o poarte în fiecare zi ca cei din jur să nu observe durerea din interior. Îmi iubesc mama şi sunt în stare să fac orice ca să o pot vedea pe ea fericită în fiecare moment.

        Scriind aceste rânduri, mi-am răspuns la întrebare. Am aflat ce este fericirea, dar şi durerea. Durerea este lacrima care curge pe obrazul mamei tale şi neputinţa de a o face să zâmbească, iar fericirea este zâmbetul ei.

Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny”, Roşoga Andra, clasa a XI-a G

ADĂPOSTUL SUFLETELOR

Plouă și e vânt puternic, atât de puternic încât mă face să mă chircesc de frig. Deschid fereastra larg, dau perdeaua la o parte și privesc cerul cenușiu... Cerul plânge, dar nu cu ochii, ci cu norii lui cețoși. Se apropie Sfânta sarbătoare a Paștelui, dar ninsoarea căzută la munte ne duce cu gândul mai degrabă la Crăciun. Mama se pregătește să plece la Denia celor Douăsprezece Evanghelii. Mă gândesc la modul în care mama a știut să ne îndrume pașii către biserică, către Dumnezeu. Doar ea, mama, cu a ei credinţă, ne ajută să pășim pe calea cea dreaptă, sfătuindu-ne să ne încredințăm viața în mâna Domnului. Credința în Dumnezeu este cea mai importantă latură din viața majorității oamenilor. Ea contează cu adevărat. Putem comunica cu Domnul prin diverse mijloace - rugăciune, gând sau cuvânt. Dumnezeu este pretutindeni, ne ascultă, ne îndrumă, ne veghează pașii spre bine. Credința trebuie să fie puternică, să nu dispară la prima dezamăgire sau la primul eșec. Dumnezeu are o mare influență în viața mea.

În viața fiecărui om există momente în care simte că nimic nu mai are rost dacă nu reușește să ducă la bun sfârșit un anume plan. Indiferent cât de mult efort depune, uneori este imposibil ca acțiunile sale să ducă într-o direcție favorabilă lui. În plus, atunci când rezultatele obținute nu sunt cele așteptate, dramatizează și are impresia că din acel moment, nimic nu o să meargă. Chiar și când lucrurile par să meargă cum trebuie, viața poate să aibă o groapă - una interioară, care nu poate fi vazută cu ochiul liber - dar pe care inima o simte. Lumea asta în care trăim e măcinată de violențe, de răutate, de suferintă, durere si tristețe. Dar oare avem unde să găsim stabilitate indiferent ce se întâmplă în lume sau în viața noastră? Mulți dintre noi considerăm că Dumnezeu este singura constantă din viața noastră. Lumea se schimbă, dar Dumnezeu rămâne același, este întotdeauna aici pentru noi și este mereu demn de încrederea noastră.

            Pentru a putea fi mai aproape de El, pentru a ne găsi liniștea și echilibrul interior, părinții mei au luat hotărârea de a merge la Mănăstirea Prislop, mănăstire în care se află mormântul Sfântului Ardealului, părintele Arsenie Boca. Despre părintele Arsenie am aflat lucruri uimitoare, am citit despre unicitatatea picturilor realizate de el în biserica parohială din Drăgănescu unde a pictat timp de 15 ani, despre picturile extraordinare din Mănăstirile Sinaia și Prislop, dar mai ales despre multele minuni săvarșite de el.

De la intrarea pe porțile mănăstirii am fost învăluit într-o mantie de liniște. Deși în jurul meu se aflau zeci de oameni, eu simțeam că sunt singur, doar eu, cu gândurile mele și senzația că mi-aș putea petrece așa toată viața. Mă simțeam ocrotit, mintea mea construise un zid împotriva tututor gândurilor negative. Nu știu cum am ajuns pe dealul unde se află crucea Părintelui Arsenie. Acolo, în fața crucii, se formase un șir de oameni, un șir al tăcerii, la care oamenii așteptau,  majoritatea cu smerenie.  Toată lumea vorbea în șoaptă,  iar eu am profitat de asta pentru a mă ruga în liniște și pentru a admira locul în care se află înmormântat Sfântul Ardealului. Mormântul este înconjurat de brazi argintii și de un covor imens de flori, țesut cu multă îndemânare de călugărițele aflate acolo. Lângă mormântul Părintelui se află crucile măicuțelor așezate într-o ordine perfectă, dar din păcate nu îmi amintesc multe nume - Miriami, Zamfira - sunt unele dintre ele. Îmi amintesc însă adierea diafană de vânt care bătea acolo sus mângâindu-mi obrajii, sentimentul de pace si liniște de care am fost străbătut timp de două ore și jumătate cât a durat așteptarea.

 Până să ajung la cruce mi-am concentrat atenția asupra oamenilor de lângă mine. Văd oameni grăbiți, dezamăgiți, triști, cu chipurile brăzdate de griji și probleme. Văd oameni cu zâmbetul pe buze, văd copii, oameni tineri și oameni bătrâni. Văd oameni mai puțin norocoși și oameni ajutați de soartă. Atunci când ajung în fața Crucii Sfântului, simt cum un scut de lumină albă mă înconjoară complet, simt că mă încarc cu credință, încredere, putere, simt că mintea mea se curăță de toate relele, simt că am forța de a-mi vindeca temerile. Îngenunchez și toate rugăciunile și gândurile îmi dispar din minte, ating crucea simplă de lemn și lacrimile de pocăință, sunt gata să picure pe pământ. Am plecat de la întâlnirea cu Bijuteria Ardealului - Mănăstirea Prislop -  cu siguranța că de-acum părintele Arsenie Boca va veghea asupra noastră așa cum veghează și asupra Mănăstirii. Cu siguranță, dacă Dumnezeu se implică în viața noastră, putem sta liniștiți. Căci pe măsură ce îl cunoaștem și ascultăm ce spune El, ne aduce în suflet o pace deosebită. Vedem viața din punctul Său de vedere, fiind conștienți de credinţa și de capacitatea Sa de a avea grijă de noi. Așa că orice ne-ar aștepta în viitor, putem să ne punem încrederea în Dumnezeu, știind că el va rămâne neschimbat. Și, pe lângă aceasta, abia așteaptă să ne dovedească ce turnură poate lua viața noastră dacă ne întoarcem la El şi Îl căutăm cu sinceritate.

       Vizita aceasta la Prislop mi-a influențat viața, acolo am simțit iubirea divină, o energie caldă și o bucurie pe care nu am mai simțit-o niciodată în alt loc. M-am rugat să pot avea parte de liniște, lumină, încredere... M-am rugat să fiu ajutat să-mi găsesc calea, să pot să mă ridic de fiecare dată când viața mă îngenunchează. M-am rugat ca sufletul meu să fie transformat într-o flacără vie, din care să radieze bucuria. Am avut nevoie de mângâiere acolo unde omul a rănit, am avut nevoie de o busolă pentru a nu mă rătăci. La Prislop le-am găsit, iar sâmbătă abia aștept să merg la slujba de Înviere alături de familia mea pentru a lua lumină.

Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny”, Mandache Bogdan, clasa a XI-a G